nimic nu pare sa mai aiba gust. de cand am inceput sa iau pilulele alea dezgustatoare, ciugulesc mancarea intr-un hal asa de amarat incat ma mir cum de ma mai suporta picioarele. dar n-am incotro..daca vreau sa imi treaca tusea. detest sa fiu bolnava! cand trupul imi este vulnerabil, gandurile mele se aliniaza in anticamera logicii despicand in patru firul barfei. ma innebunesc, sunt asurzitoare..
atatea decizii de luat.. obosesc! timpul e scurt, deciziile altora ma forteaza sa-mi grabesc pasii spre o lume despre care nu stiu nimic. abia daca reusesc sa mai privesc peste umar, in urma mea.. sperand sa zaresc ceva, pe cineva.. care sa-mi ofere o motivatie pentru care sa raman. nu vad nimic. trista, imi impachetez temerile si le depozitez in umbra usii, in asa fel incat sa nu ma pot impiedica de ele atunci cand voi pleca.
de prea multa vreme sunt ceea ce altii vor sa fiu. prizoniera intr-un vis care nu ma face fericita. strabat aceleasi drumuri, invartindu-ma in cerc, alaturi de cineva care a uitat ce este iubirea. m-am ratacit de mine insami incercand sa ma invalui cu umbra femeii care traieste inca in inima lui, sperand, astfel.. sa fiu iubita. cum am putut fi asa de oarba..?! de ilogica..
ce pacat.. ca nu sunt luata in serios, acum... cand mintea mi-e lucida si inima inchisa. este chiar enervant, pentru ca anii trecuti sunt pierduti aiurea, cautand ceva care nu a existat niciodata. cum sa nu-mi doresc sa plec departe de un om care nu va realiza niciodata cat de puternice sunt cuvintele: imi pare rau..!? dar.. cum poate el sa rosteasca ceea ce nu exista in inima lui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu