love story

  in care directie este mai bine sa mergi..? unde te simti ca acasa..? oare, aceste doua drumuri se unesc vreodata?

  vis si realitate, aceste doua cuvinte m-au bantuit incontinuu, de cand ma stiu.. niciodata nu avem suficient, dorim mai mult, sa avem totul! eu m-am ratacit, astfel. prea multe idealuri s-au inghesuit in calea mea, nerabdatoare fiind sa le implinesc. frumoase, toate. mi-a fost greu sa ma hotarasc care dintre ele avea importanta mai mare. si s-au scurs toate in clepsidra timpului, mai repede ca eu sa pot salva cateva, macar. cred ca tot pe-atunci am invatat sa plang.

  soarta imi rezervase insa o surpriza. mi-a aratat ca pot sa iubesc daca vreau cu adevarat asta siiii.. :)) mult timp am crezut ca sunt un personaj din basme, din secolul uitat.. de pe alta planeta, etc. viata avea gust, culori, forme.. beatles. si chiar credeam ca in viata, pentru a fi fericit, ai nevoie doar de dragoste.
  a fost frumos, atat cat a durat. apoi, iar.. si iar.. pana am obosit sa cred in iluzii. si tot pe-atunci am descoperit ca nu mai pot plange, nu mai aveam lacrimi.

   

   este trist cand moare romantismul. inocenta ta dispare o data cu el. si incepi sa iti desenezi pe chip trasaturi care nu sunt ale tale. rostesti cuvinte in care nu mai crezi. eviti atingerile care stii ca ar putea sa doara. iar inima ta ai inchis-o undeva.. nici tu nu mai stii unde. dar oricum nu te mai intereseaza. esti ocupat/a sa joci un rol greu pe scena vietii. toata lumea face la fel, de ce sa fi tu exceptia de la regula..? iti lipseste motivatia.

 

  ..si cand ai primit foarte multe lovituri, devii imun la durere. respectul pentru propria ta fiinta este si el aproape inexistent. conteaza mai mult faptul ca esti o persoana care incearca totul.. toate experientele posibile.. ignorand iubirea si pretuind sexul. doar o viata avem, nu-i asa? poate e scurta, mai bine profitam de ea la maxim! si chiar daca ti se pare ciudat, la un moment dat, ca nu-ti mai recunosti reflexia in oglinda privirii unor persoane care te-au apreciat.. candva, preferi sa tratezi cu indiferenta ori ipocrizie orice ramasita de iubire ce iti este oferita. ca pe ceva.. demodat.

  ai avut vreodata senzatia ca, atunci cand esti privit de o persoana.. aceasta vede pe altcineva in tine? vorbele sunt rastalmacite si deci sensul este directionat spre o cale gresita. care nu duce nicaieri..

chiar exista hoti de suflete,  care vor reusi sa patrunda atat de adanc in tine incat nu-i mai poti izgoni. chiar daca stii ca nu au de gand sa plateasca o chirie, ceva acolo. sunt magici.

si apoi se folosesc masti, se spun minciuni.. din nou! si totul devine in timp : neputinta, lasitate, dispret, abandon.. ura..? ce cuvinte urate! dar ce cauta ele aici, parca nu se mai putea simti nimic, pentru nimeni!??

  tot ce a fost reprimat nu poate fi tinut captiv, la nesfarsit, in cea mai neagra si uitata ascunzatoare din tine. intr-o zi, vei simti totul. vei fi nevoit sa revezi anumite amintiri, acelea in care ai invatat sa plangi. curand.. vei simti si durerea. din nou. dar, de data asta vei fi nevoit/a sa induri totul in singuratate. nu mai ai prieteni.

  
   

nu toate povestile au un happy-end..unele te ucid. poate nu de-adevaratelea dar iti pot ucide personalitatea. definitiv. partea buna e ca ai sansa de a o lua de la capat.  cu stangul ori cu dreptul.. te mai impiedici uneori, dar stii acum ca nu ai ce sa cauti pe jos. e posibil sa nu se intinda nici o mana spre tine ca sa te ajute. asa ca te ridici singur/a, tarand dupa tine un vis ciobit. si o speranta plapanda ca si lumanarea in voia vantului. totusi.. te multumesti cu ce ai. altii.. nu mai au nimic.

si-am incalecat pe-o saaa... si nu va mai scriu nimic! nu mai am ce, nici cu ce. plictisiti-va singuri! ori care vrea.. sa traga o morala din cele scrise. poate ajuta la ceva... :)