nervi de seara

pitici pe creier avem cu totii, asa imi place sa cred. e×ista insa o limita a rabdarii peste care nu pot trece atunci cand piticii unora par sa aiba un fel de baterii ultra-rezistente. adicaa.. nu mai cad naibilea intr-un lesin, iti nimicesc nervii zilnic! habar n-am cum si unde, se pare ca am devenit mama ranitilor care e musai sa suporte consecintele stresului care-l innebuneste pe cutare intr-un asemenea hal incat simte ca moare daca nu-mi injecteaza si mie o doza, zece. asta se intampla mai ales in zilele/serile cand doresc sa evadez din mizeriile realitatii inconjuratoare.. 

as fi putut sa scap de grijile astea inutile transformandu-ma peste noapte intr-o nesimtita, dar sunt ca si vrabia care viseaza malai. pot sa visez doar, nu sunt in stare sa pun in practica nimic. un tril sugrumat de durere, sa aud.. o lacrima tacuta sa surprind cu privirea.. si cad molesita in ghearele disperate ale aceluia care n-a invatat inca sa scuipe pozele, doar sa sufere ca un caine. insa.. injuraturile ma pot enerva, tonul rastit, dispretul.. nu mi se pare corect sa incasez eu toata energia asta negativa din cauza ca ala care mi se confeseaza n-are curaj sa traga un pumn aceluia care merita asta. 

nu sunt psiholog, preot ori camarad de arme. doar o prietena care te asculta si te mangaie cu drag atunci cand mi te adresezi in limitele bunului simt, dar..sa nu-mi invadezi in permanenta toate clipele libere, nu-mi cere sa renunt pe vecie la rela×area de care am nevoie uneori ca sa imi incarc buna dispozitie si pofta de viata. sii.. e bine de stiut/dovedit ca prietenii pot fi chemati si la bine, nu doar la necaz.